Florin Zamfirescu, varul primar al parintelui Ghelasie

Când lumina şi bunătatea umană coboară peste trăirile noastre, fiecare clipă pare unsă cu mir din candela dragostei, a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Într-o astfel de clipă l-am întâlnit pe actorul Florin Zamfirescu şi am depănat amintiri legate de copilăria şi adolescenţa trăite alături de vărul său primar, părintele Ghelasie de la Frăsinei. De la birouaşul improvizat din câteva uluci în podul casei şi până la o nucă sau un cartof cu care se hrănea părintele, am descoperit o nebănuită lume a tainei, aşa cum avva avea să mărturisească adesea. Chiar dacă vi se pare ciudat ca într-un dialog cu un mare actor să nu vorbeşti despre teatru, am preferat să vă găsesc un alt mod de viaţă şi un traiect al relaţiei pe care Florin Zamfirescu le-a avut de-a lungul anilor cu Dumnezeu.

Având în vedere faptul că proveniţi dintr-o familie de preoţi şi una de învăţători, ar fi interesant să aflăm câte ceva din genealogia familiei.

Familia mea din partea mamei este profund religioasă, fiind din tată-n fiu familie de preoţi. Mama a avut un frate preot, care a fost tatăl părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Eu îmi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru că pe peretele altarului bisericii din satul Şerbăneşti, de sub muntele Cozia, era scris numele preotului şi al preotesei, şi-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatră sunt bătute pe rând numele celor dispăruţi. Nu ştiu cum au ajuns acolo, sub muntele Cozia, dar au fost două familii cu nume greceşti: Mirodot şi Porfire. Astăzi, jumătate din sat se numeşte Porfire. Tatăl meu era din Călimăneşti. Tot acolo, şi bunicul meu dinspre tată a fost primar, dar ei în neam au fost învăţători şi profesori. Pot spune însă că eu am crescut în biserică.

Trăind într-o familie profund religioasă, ne puteţi spune cum a fost întâlnirea cu lumea Bisericii şi care a fost drumul de la religie la actorie?

De mic copil am ţinut toată rânduiala posturilor, eram dus la spovedit, la împărtăşit. Doamne, nu pot să uit că în primii ani când mă duceau la spovedit, pe la şase-şapte ani, pentru mine era un mare chin pentru că trebuia să-mi spun păcatele sub patrafirul unchiului meu şi nu prea avem ce să spun! Şi-atunci (fac această mărturisire la vârsta de 62 de ani), îmi născoceam păcate. Odată, ţin minte că am zis: „Am bătut-o pe maica mare” (adică mama lui! – n.r.), la care el a sărit ca ars: „Vai de mine, cum ai făcut aşa ceva?!”, şi mi-a dat să fac o sută de metanii. Bineînţeles că nu era adevărat! Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai întâi trebuie să înveţe să conştientizeze păcatul. Eu eram foarte speriat de diavol, de multe lucruri pe care nu le înţelegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, când eram mic mi se spunea „ucigă-l toaca”, bunicul, de câte ori nu mă vedea prin preajmă, întreba: „Unde e, mă, ucigă-l toaca ăla?”, şi asta pentru că eram neastâmpărat. Eram chiar o problemă pentru familie, „nestraşnic” cum îmi spuneau ei. În timp, am ales actoria, spre nemulţumirea unchiului meu, care nu îşi explica faptul că dintr-o familie cu atâtea generaţii de preoţi, eu n-am ales preoţia, ci actoria. Şi-atunci m-am iţit aşa în faţa lui şi i-am zis: „Părinte, păi, este unul şi-acelaşi lucru, pentru că şi ca preot, şi ca actor trebuie să crezi când spui ceva şi să vorbeşti lumii şi s-o convingi”. El n-a vorbit cu mine un an, ripostându-mi intrigat: „Păi, tu confunzi credinţa mea în Dumnezeu cu credinţa într-un om?”, şi s-a simţit jignit, ţin minte că n-a vorbit cu mine multă vreme. Bineînţeles că în timp i-a trecut. Aşa am ajuns la meseria asta, pe care o fac aşa cum ştiţi.

Cum a rămas în timp relaţia cu Dumnezeu?

Trebuie să vă spun că datorită forţărilor la care am fost supus de mic, fiind dus forţat la biserică, la un moment dat aveam impresia că posturile parcă nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternică spre biserică. În timp, am citit Biblia, am învăţat dogmă, pentru că eram obligat să ştiu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai târziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic şi parcă, pe măsură ce trece timpul, Îi simt prezenţa altfel. Cu Biserica nu te poţi juca şi nu-ţi permiţi să faci nişte afirmaţii care se-ntorc foarte tare împotriva ta. Haideţi să păstrăm proporţiile credinţei, pentru că întotdeauna acolo unde un om îngenunchează şi se roagă e templu!

Puţină lume ştie că părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei vă este văr primar. Vă mai amintiţi împrejurări inedite, pe care le-aţi trăit împreună în copilărie sau chiar mai târziu?

Cum să nu, doar am crescut în aceeaşi curte! Numele de mirean al părintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi îi spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine şi a făcut liceul la Vâlcea, iar eu la Călimăneşti. Pe când începusem şi eu să deschid ochii la lume, el deja învăţa limba germană. Îşi făcuse într-un pod un fel de birouaş din tot felul de uluci şi acolo avea destul de multe cărţi, unele chiar din biblioteca tatălui său. Şi ori de câte ori avea vreo revelaţie, mă chema şi mi se destăinuia. Cu fratele lui, Ştefan, nu dialoga, doar cu mine. Parcă-l aud: „Ninule (aşa mi se spunea mie acasă), vino să-ţi povestesc ceva!” Datorită lui am deschis primele cărţi de filosofie. Vara, când mă trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie, metafizică, citeam şi meditam. Cred că dacă n-aş fi făcut actorie, cu siguranţă aş fi studiat filosofia. Şi asta, vă repet, graţie vărului meu. Dar pe lângă filosofie, Doru era extrem de preocupat de existenţa umană, de medicină. El în lume a fost laborant medical. La Abrud, înainte de a se călugări, a practicat medicina, apoi şi călugărilor le făcea anumite analize, prin metode empirice, e-adevărat, dar le spunea cam ce afecţiuni ar putea avea.

Se ştie că părintele Ghelasie a dus o viaţă cu desăvârşire ascetică. Cum l-aţi regăsit după atâţia ani de isihasm?

Pentru întâia oară am fost la Mănăstirea Frăsinei pe când era acolo părintele Ghelasie, fostul Doru. Aşa cum Dragoş Pâslaru avea să devină monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar ucenic. N-am fost la Frăsinei decât de vreo trei ori, o dată când avva Ghelasie avea vreo 12 ani de călugărie şi am mai fost la doi-trei ani după aceea. Părintele Ghelasie era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului, discuţiile cu el erau o încântare, te încărcau cu o energie deosebită. De fiecare dată când plecam de acolo, aveam senzaţia că plutesc. La despărţire, când ne îmbrăţişam şi îi atingeam mâinile acelea extrem de reci, mă trecea un fior de nedescris în cuvinte. Să ştiţi că Ghelasie studia foarte mult, teologie, filosofie hindusă, el nu era habotnic, dar avea o deschidere aparte. Avea postùri ciudate, postura diamant de exemplu. În ultimii 25 de ani din viaţă, părintele Ghelasie n-a dormit, poziţia lui de veghe era poziţia lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise şi cu coloana dreaptă şi mâinile-ncrucişate. Aşa stătea în cele 2-3 ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuşi şi abia apoi împărtăşea altora trăirile sale. Ţin minte că a venit odată la mine la Bucureşti şi a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd, zice: „Dă-mi o nucă”, altă dată: „Dă-mi un cartof”, astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr şi doi cartofi, ceva de genul ăsta… şi toate, cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul şi niciodată gătit.

Într-una din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Constantin Noica la Păltiniş, acesta îşi argumenta retragerea din lume, într-un mod personal. Mă întreb însă dacă vreodată v-aţi gândit la călugărie?

Niciodată. Îmi amintesc acea discuţie pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, în căsuţa în care acesta se retrăsese la Păltiniş. La întrebarea mea, de ce stă singur acolo, acesta mi-a răspuns: „Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între ei. Pentru că dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!” Eu am convingerea că suprema rezistenţă şi tărie este să rămâi în lume şi să lupţi cât poţi, nu să te retragi ca Zarathustra. E-adevărat că există şi riscul de a te perverti, dar trebuie să lupţi. Una e să rămâi în lume, cu păcatele pe care le faci ca un om oarecare, şi alta e să juri că vei avea o viaţă ascetică, iar ulterior să constaţi că nu poţi face asta; acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!

Ce părere aveţi despre actorii care au ales viaţa monahală?

Sunt oameni disperaţi, oameni care n-au mai putut să facă faţă dificultăţilor civile. Eu ştiu că în viaţa monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alţii este refugiu. E dreptul fiecăruia să aleagă. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu părintele Ghelasie, acesta mi-a spus: „Ninule, este un actor, Dragoş, care a venit la noi şi a stat un an de zile. Eu am căutat să-l conving că înainte de toate e bine să-şi vadă de copilul minor, să se întoarcă în lume şi să-şi vadă de obligaţiile pe care le are faţă de familie. Şi m-a ascultat. Dar după doi ani, a revenit şi mi-a spus că nu mai este căsătorit, iar băiatul este major, pe picioarele lui. A venit şi, de data aceasta, l-am primit. A rămas la noi.”

Spuneaţi odată că artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeţi ceastă dragoste faţă de aproapele, în contextul vremurilor pe care le trăim?

Cred că artiştii rămân pentru veşnicie copii: plâng mai uşor, se supără mai uşor, asemenea unui copil căruia i s-a luat jucăria, visează mai mult. Dar eu nu văd nimic rău în toate astea, pentru că un copil are o puritate aparte, aşa şi artiştii, trebuie ajutaţi, trebuie iubiţi. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori mă gândesc ce suferinţă uriaşă trebuie să fi avut Van Gogh, geniul acela uriaş, care în viaţa lui nu a vândut decât un tablou. Ce putem spune vizavi de asta, decât că omenirea are în evoluţia ei faze de tâmpenie! Dacă ne uităm la 98% din operele de artă de pe glob, sunt ale unor artişti care, înainte de toate, au fost ostracizaţi sau ucişi. În concluzie, omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost şi alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie.

Între bucurii şi tristeţi, între suişuri şi coborâşuri, între răsăritul şi apusul de soare, ce vă relaxează cel mai mult?
Să stau în natură! Am acasă o grădinuţă în care lucrez cu mare drag. Îmi place la nebunie să meditez în pădure şi-mi place să îmbrăţişez copacii. Mergeţi şi luaţi în braţe un fag uriaş, puneţi obrazul pe el şi staţi aşa minute în şir şi-o să vedeţi ceva de neimaginat! Au copacii o energie şi o forţă de nedescris, cum îşi ridică ei braţele către cer!… Nichita Stănescu avea o poezie superbă: „Vulturii sunt arbori care zboară/ Ghearele lor sunt rădăcini/ Doamne, cât de toamnă iară/ Se va face-n înălţimi!” Nichita era o fiinţă profund religioasă, boteza şi cununa… mi-aduc aminte, ultima oară când a fost naş, la Turnu Severin, l-a rugat pe preot să mai spună o dată „Tatăl nostru”. Avea o lumină în privire şi o trăire pe care n-am s-o uit niciodată.

Autor: Mariana Borloveanu