Interviu cu Parintele Constantin Galeriu – Taina Sfintelor Pasti

Pastele – eveniment al mormantului gol – Invocand lumina Duhului Sfant si cugetand cu staruinta, cred ca trebuie sa vedem in aceasta taina o vocatie pascala a intregii fapturi. Cuvantul cel mai deplin care ne dezvaluie taina mormantului gol din apropierea Golgotei este: Paste.

HRISTOS A-NVIAT!

– Parinte Constantin Galeriu, va rugam sa ne lamuriti ce inseamna cuvantul „paste” ?

– Cuvantul „paste” provenit din limba ebraica – pesah – inseamna trecere. Sinaxarul marii sarbatori invata: „In Sfanta si Marea Duminica a Pastilor praznuim Invierea cea aducatoare de viata a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care o numim si Paste, dupa cuvantul care in vechiul grai evreiesc inseamna trecere. Pentru ca aceasta este ziua in care Dumnezeu a adus de la inceput lumea dintru nefiinta intru fiinta, in aceasta zi, smulgand Dumnezeu poporul israelian din mana faraonului, l-a trecut prin Marea Rosie si tot in aceasta zi S-a pogorat din ceruri si S-a salasluit in sanul Fecioarei. Iar acum, smulgand tot neamul omenesc din adancul iadului, l-a suit la cer si l-a adus iarasi la vechea vrednicie a nemuririi”.

Acest cuvant al Praznicului descopera luminat orizontul atotcuprinzator al acestei mari taine: originea pascala a creatiei; evenimentul salvator din istoria poporului Israel – trecerea de la robie la libertate; opera mantuirii noastre, pascala in amandoua sensurile: – si trecerea lui Dumnezeu la noi, in firea umana, si trecerea firii umane in viata dumnezeiasca, la indumnezeirea cea dupa har.

In acest duh proclama sarbatoreste Biserica, prin graiul inspirat al Sfantului Ioan Damaschin: „Ziua Invierii, popoare sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile ! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce cantam cantare de biruinta”.

– Atunci Mantuitorul a inviat pentru noi ?

– Da, Hristos Dumnezeu-Omul a inviat nu numai pentru El. Mai mult, ne si intrebam: Cum de a murit Hristos? Cum Fiul lui Dumnezeu si Cel fara pacat ca Om poate muri? Trebuie marturisit odata mai mult: cea mai mare minune din partea Domnului este tocmai ca a primit sa moara, asa cum din partea noastra, in ce ne priveste pe noi, cea mai mare minune este invierea.

In Prohodul Domnului Biserica psalmodiaza cucernic, teologhisind:

„Ai apus in trup sub pamant, nestinsule Luceafar Si acesta neputand vedea soarele in amiaza el s-a intunecat.”

Tot atat de revelator talcuieste taina trecerii prin moarte si un imn al Sfintei Liturghii: „In mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul, ai fost Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins”.

Tocmai ca este necuprins, pe toate le ia asupra-si, le cuprinde. Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare si inviaza pentru El, dar si pentru noi: pentru firea noastra umana luata din Fecioara, pentru intreaga fire umana, ca si pentru intreaga faptura.Mormantul Lui, paradoxal, este „purtator de viata, mai infrumusetat decat raiul, mai luminat decat orice camara imparateasca” si, asa golit, devine ” izvor al invierii”.

– Ce inteles adanc are tocmai acest eveniment al „mormantului gol” ?

– Intr-adevar, iata mormant gol, care nu mai este cum se spune „locas de veci”. Ramane gol si se face marturie si nadejde pentru noi, vestindu-ne ca si mormintele noastre vor ramane goale. Pastreaza in ele de la invierea Domnului trupuri chemate la invierea si viata vesnica.

De aceea Apostolul, invatand despre invierea trupurilor nu va zice: se ingroapa, ci „se seamana”. „Se seamana trupul intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc.” (I Cor. 15, 42-44).

Purtam in noi duhul, harul Celui inviat ca o „samanta” asemenea „bobului de grau, care cand cade in pamant, murind, jertfindu-se aduce multa roada” (Ioan 12, 24). Intelegem si pentru ce Hristos foloseste asemenea grai: „Semanatorul seamana Cuvantul” (Marcu 4, 14). Cuvantul lui Dumnezeu-Cuvantul semanat in noi este samanta vie, plina de „duh si viata” (Ioan 6, 63); si, impreuna cu harul Tainelor si vietuirii in Duhul, ne face partasi vietii Lui.

– Vorbiti-ne despre legatura dintre moarte si Inviere.

– Iisus Hristos, Domnul nostru, moare si inviaza! Mai adanc, se jertfeste pentru a ne descoperi o noua viata: cea a invierii. Moartea Lui este si Jertfa pentru ca este oferire de buna voie. „Venind Domnul spre patima cea de bunavoie, pentru mantuirea noastra, Hristos adevaratul Dumnezeul nostru..”, marturiseste Biserica in Otpustul Duminicii Stalparilor.

Domnul pe Sine se aduce Jertfa de bunavoie si fara pacat, deci fara samanta mortii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfa are drept tel viata. „Jertfa nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viata” (V. Jankelevich), pentru un plus de viata. „Crucea ca moarte a lui Hristos da mortii prin ea insasi un alt sfarsit in biruirea mortii, adica inverseaza rostul mortii, facand-o din moarte care pune capat vietii, moarte care se desfiinteaza prin ea insasi, eliberand viata de moarte: Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand.”

Astfel, Pastile inseamna deodata moarte, ca Jertfa si Inviere, „trecere de la un mod de a fi la altul”. Trecere care cuprinde acesti doi poli, doi timpi: jertfa si inviere – ca trecere intr-un nou mod de viata, la un plus de viata, la „mai multa viata” (Ioan 10, 10).

Aceasta o face Hristos Domnul si prin aceasta El ne descopera conditia, vocatia noastra originara, vocatia pascala a fapturii. Propriu-zis, Domnul o restaureaza. Biserica il numeste pe Hristos: „Pastile nostru, Jertfa cea vie si nejertfita…”

In intruparea, Crucea, invierea, Inaltarea la cer, Trimiterea Duhului Sfant de la Tatal, Domnul ne descopera taina, puterea creatoare a jertfei, a jertfei pascale. Ne-o descopera din El ca origine si izvor al ei; mai profund, ne-o descopera ca paste din veci, inainte de insasi intemeierea lumii.

– Avem un temei in acest sens in Sfanta Scriptura ?

– Revelator este in acest sens cuvantul Sfantului Apostol Petru: „Stiind ca nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat si neprihanit, Care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar Care S-a facut aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi” (I Petru 1, 18-20).

Potrivit acestei descoperiri, trebuie observat si spus ca rascumpararea, mantuirea noastra s-a facut prin jertfa, pentru ca insasi venirea noastra la existenta s-a facut tot prin jertfa. Astfel creatia intreaga este rod al jertfei.

In acelasi timp, celalalt Apostol de taina al Domnului, Sfantul Evanghelist Ioan contempla „Mielul junghiat de la intemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Si inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, Sfantul Ioan, vesteste pe Hristos tot sub acest nume al jertfei: „Iata Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29).

In Sfanta Scriptura, mielul, dupa cum se stie este cu o distinctie unica: simbol al jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu; de unde si numele proprii consacrate: „Mielul pascal”, „Pastile Domnului” (Iesirea 12, 11, 27).

Creatia se intemeiaza pe jertfa, pe iubirea dumnezeiasca, creatoare, si in originea ei si in mantuirea ei. Si orice act creator al nostru are drept temei si sursa jertfa, iubirea jertfelnica. Fara jertfa nu se face nimic. Jertfa are in ea deja, in elanul ei o samanta vie, un tel, in timp ce incununarea acesteia este rodul, praznuit pascal.

– Vedeti o legatura si mai adanca intre iubirea dumnezeiasca si taina Sfintelor Pasti ?

– Da! Jertfa este pascala, purtatoare de viata tocmai pentru ca prin Hristos se descopera ca isi are temeiul in iubirea dumnezeiasca. Iubirea este principiul si al vietii si al invierii. Trebuie sa vedem adanc jertfa, iubirea care este pascala, deci Pastele, inradacinat in Dumnezeu, in Preasfanta Treime.

Sfantul Apostol Petru il contempla pe Mantuitorul, precum s-a vazut, ca Miel nevinovat, deci in stare de jertfa „mai inainte de intemeierea lumii” (1, 19-20). Intr-o asemenea stare de oferire jertfelnica descopera Domnul insusi unirea Lui cu Tatal, din veci, cand zice: „Tu Parinte intru Mine si Eu intru Tine” (Ioan 17, 21). „Locuirea” Unuia in Celalalt dezvaluie o comuniune sacrificiala si pascala in Preasfanta Treime.

Iar Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan vede aceasta comuniune sacrificiala si pascala extinsa de la Preasfanta Treime la intreaga creatie. „Iata, zugraveste el ca intr-o icoana liturgica, un tron era in cer si pe tron sedea Cineva, avand in mana dreapta o carte scrisa, pecetluita cu sapte peceti. si 24 scaune inconjurau tronul si pe scaune 24 batrani sezand imbracati in haine albe. Sapte faclii de foc ardeau inaintea tronului, care sunt cele sapte duhuri (daruri ale lui Dumnezeu); iar imprejurul tronului erau patru fiinte rostind neincetat: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Dumnezeu Atotputernicul Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine… Si am vazut la mijloc intre tron si cele patru fiinte si in mijlocul batranilor stand un Miel, ca injunghiat.”

Si Apostolul continua, descoperind ca „a luat cartea din dreapta Celui ce sedea pe tron (Cartea pecetluita e istoria fapturii, purtand in ea sensul existentei noastre, n.n.). Si cand a luat Cartea, cele patru fiinte si cu cei 24 batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alauta si cupe de aur pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor. Si cantau o cantare noua zicand: Vrednic esti sa iei cartea si sa deschizi pecetile ei, fiindca ai fost injunghiat si ai rascumparat lui Dumnezeu cu sangele Tau oameni din toata semintia si limba si poporul si neamul” (Apoc. 4, 2, 4, 6; 5, 1, 6-9).

Viziunea ne descopera Liturghia Cereasca, reprezentata iconografic, de altfel, in cele mai multe biserici in mijlocul celor patru fiinte, semnificand creatia, si a celor 24 batrani, semnificand umanitatea, se afla „Mielul”.

Iisus Hristos ni se descopera „stand” deci inviat, dar ca „junghiat”, deci in stare de oferire jertfelnica inaintea Tatalui. El ofera sacrificial creatia, Biserica, dupa savarsirea operei lui mantuitoare. Dar o ofera in virtutea vocatiei Lui eterne de a fi El insusi ofranda Tatalui. De aceea in rugaciunea dinaintea Jertfei Sale rosteste: „Acum preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5).

Slava Lui este tocmai aceasta oferire, stare de jertfa primita de Tatal in puterea si bucuria slavei Duhului Sfant. El este oferire din veci Tatalui ca Fiu, iar acum ofera si creatia pe care o poarta haric in El, caci „prin El toate s-au facut”. O ofera Tatalui in stralucirea slavei Duhului Sfant; bucurie pascala, contemplata de Apostol in imagini sacre: „sapte faclii de foc” – daruri ale Duhului Sfant, imnul ingeresc: „Sfant, Sfant, Sfant…”, „cupe de tamaie” rugaciunile pline de mireasma ale sfintilor (Apoc. 4, 5, 8; 5, 8-9), toate evocand chipul Bisericii ceresti.

– Intelegeti astfel existenta si viata fapturii in lumina unei vocatii pascale ?

– Creatia este o oglindire a acestui Paste divin etern. Existenta intregii creatii este tesatura harica de jertfa si inviere, lucrata de Tatal prin Fiul in Duhul Sfant. Sfanta Scriptura arata ca totul incepe prin jertfa divina si se finalizeaza in lumina invierii.

Citim in Cartea Facerii: „A zis Dumnezeu: sa fie lumina!” Insusi cuvantul Tatalui, adica expresia: „A zis”, il descopera pe Dumnezeu-Cuvantul, pe Fiul si Mielul dat ca temelie „de la intemeierea lumii”, pentru intemeierea ei. Iar in cuvantul divin e lumina si viata. „Cuvantul era lumina cea adevarata, Care lumineaza pe tot omul care vine in lume” (Ioan 1, 9); lumina si viata stralucind in Duhul, Care „odihnea” deja deasupra apelor (Facerea 1, 2).

Citim mai departe: „Si a fost lumina.. Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric. Lumina a numit-o ziua, iar intunericul, noapte. Si a fost seara si a fost dimineata, zi una” (Facerea 1, 4 -5). Adanc semnificativ trebuie sa observam si ca zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara; de la seara la dimineata.

– Ce vrea sa ne spuna aceasta ?

– Mai intai trebuie spus ca zilele creatiei nu sunt zilele solare (de 24 ore). Numai dupa „ziua a treia a zis Dumnezeu: sa fie luminatori pe taria cerului… ca sa desparta ziua de noapte… sa deosebeasca anotimpurile, zilele, anii…” (Facerea 1, 14). „O zi, inaintea Domnului, este ca o mie de ani” zice Apostolul (II Petru 3, 8; Ps. 89, 4).

Atunci, aceasta ordine ” seara-dimineata” arata ca zidirea fapturilor urmeaza tot o „trecere” pascala. Insusi Domnul S-a jertfit seara intru innoirea creatiei si a inviat in dimineata celei de a treia zi. Faptura inradacinata haric in viata Mielului lui Dumnezeu vine la existenta si viata urmand acelasi curs: de la seara la dimineata, de la cruce la inviere, de la jertfa la implinire creatoare.

In acelasi duh si cultul divin al Bisericii, in care se zideste crestinul e un drum care incepe cu Vecernia – slujba de seara, trece prin Miezonoptica la Utrenie, slujba diminetii, incununata cu Sfanta Liturghie in care crestinul exclama: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc”.

– Pentru ce este numita „ziua intaia a creatiei” zi una ?

– Da, se cuvine spus: „a fost zi una”. Traducerile mai noi propun „ziua intai”. Sfantul Vasile Cel Mare arata insa ca: „Scriptura, ca sa duca mintea noastra spre viata ce va sa fie, a numit-o una…, adica parga zilelor, pe cea de o varsta cu lumina, Sfanta Duminica cea cinstita cu invierea Domnului” (Omilia II la Hexaimeron). Aceasta „zi una” a fost si prima dimineata pascala, cel dintai „paste” sarbatorit in creatie.

– Va rugam sa mai staruiti putin privind aceasta urmare: „seara-dimineata” din Cartea Facerii, pe care o explicati drept structura de jertfa si inviere a fapturii.

– Observam ca succesiunea seara-dimineata se repeta in toate zilele creatiei: „Si a fost seara si a fost dimineata ziua a doua… ziua a treia… ziua a patra.” (Facerea 1, 8, 13-18). Seara semnifica o jertfire de sine. „Jertfa de seara…” (Ps. 140, 2).

In jertfa se afla inceputul oricarei zidiri. Este o cerinta universala. „O, Preaslavita minune, Va canta Biserica, Latimea si Lungimea Crucii, deci a jertfei, cu a cerului se aseamana, caci cu dumnezeiescul dar sfinteste toate” (Laude, la 14 sept.).

Jertfa, crucea este actul creator, sfintitor, originar instituit de Dumnezeu insusi prin Fiul Sau de la inceput. Si din acest act, din jertfa, apoi, in fiecare dimineata a zilelor creatiei aparea cate un nou regn al fapturilor. Caci jertfa nu se poate intelege decat in actul creator, iar fiecare dimineata precum descrie Cartea Facerii era o bucurie a creatiei, bucurie a roadelor, a vietii, era un paste.

– Era „paste” in sensul nostru crestin ?

– Era un „paste” al celorlalte fapturi. Si, era o prefigurare a „Pastelui” desavarsit pregatit omului pentru trecerea lui „de la pamant la cer”, precum invata Biserica. Fapturile pamantului vestesc prin jertfa lor si pregatesc jertfa lui Adam. Toate sunt deodata si un dar divin, jertfa oferita omului spre sustinere si umanizare, dar si exemplu de jertfelnicie pentru om, pentru propria lui jertfa inchinata Ziditorului si prin El semenilor. Comuniunea cu celelalte fapturi in acest act sfintitor o vadeste omul si prin oferirea la Altar a prinoaselor din toate regnurile creatiei.

– Explicati in cateva cuvinte crearea si vocatia pascala a omului dupa Sfanta Scriptura.

– Omul s-a invrednicit de un act ziditor propriu, oferit numai lui. Referatul biblic precizeaza: „Si a zis Dumnezeu: sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra…” (Facerea 1, 26). Iar mai departe: „Atunci luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu” (Facerea 2, 7).

Actul divin il instituie deodata in legatura si cu pamaatul, cu fiintele de pe el, dar si cu Ziditorul. Comunicarea este fata catre fata, personala. Dumnezeu ii insufla prin har o constiinta si iubire jertfelnica libera dupa chipul Sau divin, pentru a-si putea realiza apoi si „asemanarea”. Iar distinctia pe care o face Sfanta Scriptura intre chipul divin daruit, devenit constitutiv fiintei noastre si „asemanarea” cu Dumnezeu, pentru care trebuia Adam sa conlucreze cu harul, pune in lumina aceasta Vocatie pascala originara a omului.

Sfantul Vasile Cel Mare invata: „Daca te-ar fi facut dintru inceput dupa asemanarea lui Dumnezeu, unde ar fi fost darul tau? De unde te-ai fi incununat? Daca Ziditorul ar fi dat firii totul cum ti-ar fi deschis imparatia cerurilor ? Acum insa una ti s-a dat (adica chipul); cealalta (asemanarea) nedesavarsita s-a lasat ca si tu sa lucrezi la desavarsirea ta pentru ca vrednic sa te faci de plata cea de la Dumnezeu”.

Lucrarea, nevointa lui Adam trebuia sa fie ca o jertfa harica in sanul creatiei, „sa lucreze si sa pazeasca gradina cea din Eden” (Facerea 2, 23); sa puna asupra lumii o pecete tot mai luminoasa a jertfei creatoare, sporind el insusi mereu in unirea cu Prototipul divin dupa care fusese zidit, piaa la incununarea Pastilor haraziti lui. Intr-o asemenea comuniune cu Dumnezeu sustinuta de un elan neistovit al iubirii era data si posibilitatea nemuririi lui Adam.

– Cum a patruns insa moartea si ce sens poate capata in creatia divina ?

– Se intelege, cauza ei este caderea din har, din comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu. Dar, paradoxal si tragic e faptul ca s-a instituit in existenta ca un fenomen obisnuit, „firesc”, desi fundamental constiinta o refuza. Sunt chiar teologi care afirma ca „un crestin n-ar trebui sa ia prea in serios moartea insului. Moartea e pretutindeni, iar Dumnezeu n-a considerat in mod vadit moartea ca un scandal, chiar sub formele brutale ale mortii copiilor…”

Totusi o cercetare mai atenta a Revelatiei divine ne conduce si la alte concluzii. Inainte de toate nu trebuie pierdut din vedere ca Dumnezeul Cel Viu il previne pe Adam tocmai impotriva mortii. Dumnezeu ii atrage atentia sa nu iasa din comuniunea cu El, cu Binele si sa guste „din rau”, precizand: „In ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” (Facerea 2, 17).

De asemenea, fara echivoc, Sfanta Scriptura spune: „Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viata si fapturile lumii sunt izbavitoare. Moartea n-are putere asupra pamantului. Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte” (Intelep. lui Solomon 1, 13-14).

In acest sens Apostolul invata: „Plata pacatului este moartea” (Rom. 6, 23) si, descopera ca stapan al mortii pe demon. De aceea Tatal a trimis pe Fiul Sau in lume „ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata” (Evrei 2, 14-15). Fiul Dumnezeului Celui Viu Care in fata crucii exclama: „intristat este sufletul Meu pana la moarte” (Matei 26, 38), a venit in lume tocmai ca sa desfiinteze scandalul mortii.

Patrunzand si mai adanc in inima tainei, intelegem semnificatia data acestui eveniment limita si ca „prapastie sau punte universala de trecere spre o alta existenta, spre existenta vesnica”. Intr-adevar, dupa cum „plata pacatului este moartea”, la fel in moarte se afla si moartea pacatului, a raului si a unei lumi vechi.

Rugaciunea Bisericii ii dezvaluie acest sens: „Pentru ca rautatea sa nu fie fara de moarte, din iubire de oameni ca un Dumnezeu al parintilor nostri, ai poruncit amestecului.. acestei negraite legaturi a Ta.. sa se desfaca si sa se risipeasca, pentru ca sufletul sa mearga acolo de unde fiinta si-a luat, pana la obsteasca inviere, iar trupul sa se desfaca in cele dintru care a fost alcatuit”, in pamant. (Rugaciunea de iertare la cei adormiti).

Dar atunci moartea este hotar, hotar pus raului si hotar intalnirii intre doua lumi, instituind un sfarsit si un nou inceput. De la sine inteles, moartea nu decide prin ea insasi sensul, ea il poate doar destepta, mijloci. Tine de starea duhovniceasca a persoanei umane sa faca din moarte, sau trecerea cu credinta si nadejde spre un nou mod de existenta in infinitul vietii divine, sau inchiderea narcisista in sine. Si, „cel ce se inchide in sine, desigur nu e pierdut in Dumnezeu, dar e ingropat in el insusi” (A. Manaranche).

- Totusi, noi nu suntem fapturi vremelnice ? Numai Dumnezeu este vesnic.

– Da! Nu putem evita aceasta intrebare, intrucat omul, ca faptura, are o existenta temporala, care este sensul mai profund al nemuririi lui Adam si a noastra? Altfel spus, unde s-ar afla punctul de intilnire intre etern si temporal, in care eternul, Dumnezeul Cel vesnic, toarna in noi cei vremelnici nemurire, har din eternitatea Lui?

Stim ca temporalitatea inseamna, dupa Revelatie, implinirea vocatiei fapturii intr-un anume timp dat, intr-un interval, o perioada; acestea vor sa ne spuna „zilele creatiei”, care, cum s-a sesizat, nu erau zile solare, intrucat soarele apare in ziua a patra (Facerea 1, 16).

In exprimarea Noului Testament, asemenea perioade sunt numite „eoni”, „veacuri”. Si, de observat, Dumnezeu „prin Fiul a si facut veacurile” (Evr. 1, 2). Este de la sine inteles ca orice lucru al nostru, de orice proportie, se face intr-un timp dat. Asa incat si in mare, fiecare veac sau eon, in planul vesnic al lui Dumnezeu implineste o lucrare, o misiune proprie.

Dar in acelasi timp il pregateste pe altul viitor, asa cum treapta unei scari deschide posibilitatea trecerii la o alta treapta, mai sus. Pe masura inaintarii spirituale noi si luam cunostinta tot mai vie de misiunea Veacului de acum, il implinim, dar si intrezarim ceva, in transfigurare, din bogatia sporita a celui de dincolo, si, ne si pregatim pentru dobindirea lui.

Mai mult, ne este data chiar o pregustare a celuilalt, cum spune Apostolul: „din puterile veacului viitor” (Evr. 6, 5), o ” arvuna in Vederea mostenirii depline”, cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog. Chiar si mai concret: asa cum a anticipat Domnul invierea ca realitate noua a veacului viitor, prin Schimbarea Sa la Fata. Or, contemplarea sau dobandirea unei arvune a veacului viitor este deja o gustare a nemuririi. Cand ti s-a intredeschis „o poarta a cerului” (Facerea 7, 11), fie si pentru putin, moartea si-a pierdut caracterul ei absolut, ireductibil.

Sfarsitul, care coincide cu incheierea unei vechi conditii, nu mai e atunci moarte, ci trecere – „paste”, e transfigurare si un nou inceput in celalalt eon. in acest orizont „pascal” sesizam noi sensul nemuririi lui Adam.

Or, jertfa tocmai aici isi descopera sensul, virtutile ei. Nu e fara semnificatie ca acest act religios apare din primele pagini ale Sfintei Scripturi. Credinciosul din totdeauna a inteles in jertfa, chiar cea substitutiva, adusa din celelalte regnuri ale creatiei, o legatura cu Dumnezeu, deci cu viata.

Jertfa fapturii este esential oferire si primire. Este schimb de dar cu Dumnezeu izvorul vietii. Este ofranda totala a unui rod implinit in vederea primirii altui dar, talant pe care trebuie sa-l fructifice pentru un nou plan de existenta. Tine de libertatea fapturii sa urmeze acest curs al jertfei in vederea sporirii spre mai multa viata, in vederea progresului nesfarsit al existentei.

Acest sens profund i-l dau jertfei cuvintele Mantuitorului: „Cine va voi sa-si crute sufletul (viata) il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine, il va afla” (Matei 16, 25). Starea fapturii noastre supuse vremelniciei si schimbarii, e sau inchidere idolatra in sine, sau oferire de sine sacra, fata de care ceasul din urma ramane decisiv. Iar in acest punct de limita sta alegerea. Existenta este traita acum sau ca trecere, deci pascal, sau ca un sfarsit, ca o cadere. Altfel spus, acest moment de hotar este sau jertfa, sau moarte.

Intelegem acum mai profund sensul cuvantului biblic „iubirea ca moartea e de tare”. Stau astfel fata in fata: iubirea si moartea. Pentru constiinta originara s-a impus aceasta alegere: sau iubirea, comunicarea nesfirsita cu Dumnezeu Izvorul Vietii, sau separarea, primind ispita celui ce „de la inceput a fost ucigator de oameni” (Ioan 8, 44).

Mai explicit, in starea initiala Adam comunica cu Dumnezeu „in racoarea raiului”. Cu memoria harului divin primit „fata catre fata”, si, fara memoria pacatului, care s-a inaltat apoi ca un zid al separarii, „Dumnezeu umbla continuu pentru el prin gradina transparenta a lumii” (Pr. Prof. D. Staniloae).

Existenta, vocatia lui era menita iubirii luminoase, jertfelnice care nu poate fi atinsa de moarte. Jertfa ca iubire vie, clarvazatoare mentine legatura adevarata cu Dumnezeu, legatura a nepacatuirii, deci a nemuririi. Adam era chemat la o schimbare, transfigurare duhovniceasca, intrucat primise insuflarea harului (Facerea 2, 7), o pecete a Sfantului Duh (Facerea 6, 3) in chipul sau divin. S-a spus ca moartea exista deja inainte de Adam la celelalte vietuitoare care nu fusesera create „dupa chip”.

„Moartea unui arbore sau a unui animal, considera un teolog, nu are aceasta dimensiune scandaloasa intrucit numai stingerea unei specii saraceste real creatia – asa cum putem vedea astazi. Moartea este astfel mecanismul legitim de transmitere in timp a unei specii care nu e creata dupa chip.”

Dar se cuvine sa spunem ca nu era vorba nici la celelalte fapturi de moarte, ci de sacrificiul fiecarui regn pe scara creatiei in sustinerea celorlalte regnuri. Si, stim „ca faptura a fost supusa desertaciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nadejdea ca se va izbavi din robia stricaciunii ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 20-21). Astfel, spiritual – in sensul separarii de Dumnezeu prin pacat – moartea nu si-ar fi, facut loc in creatie. Pacatul a transformat jertfa in moarte. N-a unit Cain jertfa cu uciderea lui Abel ?

- Dar si Mantuitorul a murit ! Care este intelesul, rostul acestui fapt atat de real ?

– Intr-adevar, Mantuitorul a murit pe cruce. Dar in acest act al Domnului, savarsit de bunavoie, trebuie sa vedem o intrepatrundere a celor doua stari: a mortii, mostenita de la Adain, si a jertfei, care in Hristos este starea lui fireasca din veci.

In Sinaxarul Sambetei celei Mari, citim: „Dupa cum la intaia facere a lumii Dumnezeu savarsea toate lucrurile, si in urma, in ziua a sasea a creat pe om, faptura cea mai de seama, iar in ziua a saptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui si a sfintit ziua, numind-o sambata care se talcuieste odihna, tot asa si la facerea lumii celei spirituale, savarsind toate in chipul cel mai bun, in ziua a sasea a creat din nou pe omul stricat si innoindu-l iarasi prin Crucea cea de viata purtatoare S-a odihnit inca o data cu o odihna desavlisita, de toate lucrurile Lui, dormind un somn datator de viata si mantuitor.”

Iisus Hristos reia firul zidirii lui Adam chiar din ziua a sasea, din Vinerea Mare, fir intrerupt de pacat. Domnul luand asupra-Si pacatul nostru (II Cor. 5, 21) ne traieste si moartea. Dar o traieste deodata ca moarte „plata a pacatului”, dar si ca jertfa, caci El este de-a pururea jertfa, si plinind de bunavoie voia Tatalui: ” Pentru aceasta Ma iubeste Tatal pentru ca Eu imi pun sufletul ca iarasi sa-L iau.. Eu de la Mine insumi il pun. Putere am Eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu” (Ioan 10, 17-18).

Domnul moare pentru a fi cu noi si in aceasta stare tragica. Precum invata Biserica: „De bunavoie se pecetluieste sub pamant”. Si iarasi: „Al doilea Adam Cel ce locuieste intru inaltime S-a pogorat lui Adam cel dantai pana la camarile iadului” (Canon Sambata Mare, din Cantarea 8).

Real, moartea e despartire, este „parasire”. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?” (Matei 27, 46) exclama Iisus Hristos atunci. Dar, parasirea Domnului pe cruce nu este din pacat, ci din „iubire”: pentru noi, ca si pentru Tatal a carui porunca o plineste. Si astfel „parasirea” Lui nu e numai moarte, ci si jertfa.

De aceea Iisus Hristos uneste strigatul tragic al „parasirii”, strigatul uman rostit candva de Psalmist (Ps. 21, 1), cu fagaduinta oferita timarului cait: „Astazi vei fi cu Mine in rai”. Uneste moartea cu raiul. Fagaduinta raiului e deja biruinta mortii. Si moartea e invinsa prin jertfa. Iar jertfa trebuie sa o primeasca Cineva Care poate darui. Or, Domnul se oferea pe sine Tatalui: „in mainile Tale incredintez Duhul Meu” (Luca 23, 46).

Deschis in iubirea plina de lumina si neintrerupta de nimic, Mantuitorul transforma moartea in jertfa. Si, trecand prin odihna zilei a saptea, viata divina se revarsa acum in Noul Adam, fara stavilare de la Tatal in Duhul de „viata facator” (I Cor. 15, 45). Si, asa reveleaza invierea, biruirea mortii, inceput al unui nou veac, al celei de a opta zi. Asa, in Hristos „praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura altei vieti, vesnice…”

– Spuneati la inceput ca Iisus Hristos a inviat si pentru noi.

– Da ! Mantuitorul ne incredinteaza despre aceasta. Rugandu-Se Tatalui pentru ucenici spune: „Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine insumi ca si ei sa fie sfintiti intru adevar”. Sfintirea se face prin jertfa. „La Dumnezeu nu se poate intra decat in stare de jertfa” invata Sfantul Chiril al Alexandriei.

El face inceputul, noi il urmam. Este un anume fel de lucru al lui Dumnezeu. El pune temelia, noi ne zidim pe ea. Iar temelia se instituie ca un mereu „acum”, ca un „astazi”, ca un apel adresat fiecarui timp, fiecarui suflet. Depinde de noi sa raspundem la acest apel al invierii.

Interviu realizat pentru InfoPress de Parintele Ioanichie Balan